CURS NEPREVĂZUT: Comunicare mediatică

Nu ştiu ce-mi închipuiam că voi face după ce aveam să intru la facultate – poate să organizez evenimente şi să proiectez reclame după prima săptămână. Ei bine, n-a fost aşa. Ce dezamăgire, aţi spune. Nu, chiar deloc! De ce? Pentru că undeva între visul meu de a-i întrece pe cei de la Orange cu spoturile lor şi pretenţia profesorilor universitari de a studia mai întâi teoria, am găsit luminiţa de la capătul tunelului.

Aşa a ajuns Comunicarea mediatică să fie cursul care îmi permite să fac toate cele enumerate anterior (şi multe alte lucruri în plus). Deşi durează 4 ore, nu m-am plictisit niciodată de discuţiile cu privire la audio-vizual sau de filmele, pardon, capodoperele pe care le-am vizionat. Astfel, am învăţat că nu este de ajuns să spun că „îmi place” sau că „nu îmi place” un material – o opinie este cu atât mai expresivă cu cât conţine mai multe nuanţe.

Prin urmare, au început să-mi placă întunericul din laboratorul aglomerat, fumul de ţigară care pluteşte ca o ceaţă printre noi  şi dialogurile care ne iau pe nepregătite. M-am obişnuit cu atmosfera de echipă, cu programul pe care îl folosesc să realizez montaje, cu nervii pe care îi am când nu reuşesc să sincronizez melodia cu imaginea şi cu satisfacţia pe care o am la final, când totul este gata.

N-am crezut că voi face ceva asemănător în facultate, dar, la urma urmei, poate că a fost mai bine aşa.

Dinu Ştefania, CRP, anul I

Tweet