Introducere în Lingvistică: "Întâlnirea"

Definiţie: ”Lingvistica este ştiinţa limbajului”. Nu. Să reformulăm. Lingvistica este of-ul studenţilor de la Litere, cursul de joi, de la 14.00, cu mult stimatul domn profesor Emil Ionescu. Aţi putea invoca, pe bună dreptate, după cum obişnuieşte să citească pe chipurile noastre nedumerite însuşi dumnealui, vorba ardeleanului care a văzut girafa: ”Aşa ceva nu există!” Primele două ore de curs au fost, şi pentru bobocii din noi, eterna probă a „respingerii posibilităţii”. Cine ştie câţi dintre noi vedeam în lingvistică noua matematică?

Cam aşa se desfăşoară, ca un adevăr general valabil, primele cursuri ale fiecărei discipline pentru studenţii cu pasiuni declarate pentru limbă şi literatură. Vorba cronicarului: „Era ceva de să speria gândul!” Din fericire, Domnul nu ne-a abandonat nici de data aceasta. Da, Domnul. Un om cu gustul viu al anilor de studenţie, umorul bun al vechiului Caragiale, Calul Bălan al cuvântului blând rostit cu diplomaţie, după ce ne însuşeam prezumţia de nevinovăţie. Cele două ceasuri n-au fost altceva decât o adevărată lecţie de viaţă, un fel de elixir al tinereţii care te dojeneşte prin ochiul altor vremuri, de graţie perfectă, când nobleţea şi respectul erau un mod de viaţă.

Mă surprind într-un moment al împlinirii unei „întâlniri de o viaţă”, o regăsire cu putere de destin. O astfel de sincronizare îţi poate răstălmăci întreg rostul existenţial şi principiile după care acesta se ordonează, dacă ai luciditatea de a începe să clădeşti din nou, peste ceea ce ai fost. Lingvistica este nu doar o disciplină a verticalităţii interioare, ci un exerciţiu al redobândirii demnităţii, traduse cu har de pe buzele celor iniţiaţi. Deşi la început puteam afirma cu mândrie că această ştiinţă a limbajului a devenit una din noile mele slăbiciuni interioare, şi-mi luam asupra-mi acest fapt ca pe un drept cuvenit, zi de zi îmi dovedesc contrariul: nu eu am ales lingvistica, ci ea m-a găsit şi m-a revendicat, mi-a înapoiat resorturile inimii de care aparţinusem dintotdeauna. Sunt convinsă că nu e doar cazul meu. Sunt destui care dau piept cu destinul lor, poate chiar citind aceste rânduri. Suntem destui. Destui care ne-am îndatorat sufleteşte unei ştiinţe, destui cât să o luăm de la început şi să ne vindecăm noi înşine prin pasiune autentică, destui să putem vindeca la rândul nostru.

Să spulberăm, aşadar, temerile mult îndrăgitelor cadre didactice şi pe cele ale colegilor noştri mai mult sau mai puţin invidioşi: oricâte capcane ne-ar întinde etern neîduplecata lingvistică, promit solemn, în numele tuturor îndrăgostiţilor fără leac: amfiteatrul Odobescu e în perfectă siguranţă!

Va trece mult până să afirmăm şi noi cu nostalgie: „În niciuna din şedinţele noastre Nu se va discuta pe tema originii limbajului”. Deocamdată, suntem încă norocoşi. Preaiubitul nostru dascăl învaţă drumul spre inimile noastre şi aşteaptă-n răbdarea de veci vremea „înţărcatului”, momentul când ne vom ridica pe propriile picioare, dintre universalii, raţionamente şi analogii, să îi întoarcem plin paharul pe care ni l-a întins cu mărinimie de atâtea ori în zilele uceniciei când ne-a vegheat la câpătâi, căci, după cum spunea însuşi maestrul pedagog: „cine stă la margine, stinge lumina şi aduce apa”. Să fim noi candele veghind în întuneric. Chiar şi în vremuri de prea puţină înţelepciune, avem o şansă la un drum mai bun. Să fim noi primii bulgări de Lumină!

Rusu Laura, anul I,  (Română-Germană)

Tweet